Îmi place foarte mult această prezentare densă a Carolinei McHugh. La început nu știam ce mă atrăgea mai mult: ținuta decupată parcă dintr-un album modernist despre natură, accentul ei bizar şi atrăgător în același timp, tonul cald şi postura calmă (cu ceva din aerul unui călugăr tibetan) sau sensul profund, uman şi sensibil al mesajului, pigmentat cu multe trimiteri încurajatoare. Iată câteva postulate, la întâmplare, dintre multele cu care şi-a fixat discursul în așteptările audienţei:
– oamenii cărora le e teama să fie ei înșiși vor munci pentru cei care nu au teama asta
– singura obligație pe care o avem pe aceasta lume este să fim cât de buni putem fi noi înșine
– smerenia nu înseamnă să te subapreciezi (să te diminuezi), ci să te gândești la tine mai puțin
Spre final, mi-am dat seama că ceea ce m-a încântat în apariția ei a fost faptul că era autentică, era ea însăși, clipă de clipă. Era ceea ce propovăduia…
***
În munca sa coach-ul este obligat să fie autentic în fiecare moment al relației sale cu partenerul client; altfel, spațiul creat pentru desfășurarea procesului rămâne artificial, plictisitor, neproductiv. La fel, dacă nu rămâne autentic, clientul pierde șansa de a ajunge în miezul problematicii sale. Prin urmare, toți avem datoria să ne inițiem în arta de a fi noi înșine! Un argument în plus pentru cei ce nu știu sau nu au curajul s-o facă…