Cu cât ne împotrivim mai tare, cu atât mai greu ne este sa schimbăm ceea ce nu ne convine! In engleză sună mai concis si parcă mai bine: What you resist will persist!
Când observam ceva care nu ne convine – in special la noi dar si in afara noastră – fie ne prefacem ca nu vedem (reacție aparent utilă pentru moment dar toxică pe termen mediu si lung), fie luam atitudine si ne opunem. Daca încercăm sa rezistăm dorințelor vinovate, dependențelor, in general lucrurilor neplăcute, ele nu numai ca vor continua sa ne atraga ci vor deveni si mai puternice. Nu ţine nici dacă începem sa fim agresivi cu ele sau sa le urâm. Tot cresc! Principiul general este: pe ceea ce ne concentrăm, îi dăm energie (la fel ca in parabola străveche cu lupul cel alb si lupul cel negru).
In mediul de business situația se traduce prin faimoasa abordare manageriala „Mie sa-mi spuneți ce s-a întâmplat, pentru ca așa ceva e inadmisibil si nu ar fi trebuit sa se petreacă!” care precede stabilirea vinovaților si anunțarea verdictului (care, apropo, rareori îl include si pe manager…). Ei bine, ce s-a întâmplat, chiar s-a întâmplat, iar asta e o realitate incontestabilă! Toată lumea acum știe asta! Si parcă am putea sa întoarcem timpul înapoi…!? Cum ar fi daca le-am acorda mai puțină importanță acestor situații (evident, de la caz la caz, cu respectarea normelor)? Daca am lua imediat măsuri si le-am remedia pur si simplu? Cum ar fi dacă nu ne-am mai lăsa duși de atitudini dominatoare si de intenții punitive (care vin „la pachet” cu o suită de consecințe – vădit nedorite – asupra noastră înșine si asupra colegilor si subalternilor)?
In plan personal lucrurile sunt puțin mai complicate pentru ca vinovățiile si penalizările se manifestă asupra noastră înșine.
Haideți sa analizam puțin…
Rațional vorbind, când realizăm ca am greșit? Conștientizarea unei greșeli apare in noi ulterior, cu alte cuvinte într-un moment in care – de cele mai multe ori – greșeala s-a produs (își face simțite efectele, altfel nu aveam cum s-o catalogăm drept greșeală!). Suntem, deci, practic, in afara greșelii primare!
In loc sa tot pritocim la trecut, mai nimerit ar fi sa realizăm asta si sa ne spunem: „Ok, am greșit! Si acum ce fac? Stau aici sau merg mai departe?” Astfel, ce variante avem? Sa rămânem blocați într-o văicăreală continuă („Oh, Doamne, ce greșeală am făcut, cum am putut sa fac așa ceva?!”), ori sa negăm sau sa ascundem evidenţa si sa începem sa găsim circumstanțe favorabile, in așa fel încât sa nu ne simțim vinovați. Dar nici această variantă nu ne ajută pentru că orice justificare am găsi noi, de fapt știm că este numai o justificare si, încet-încet, un sentiment de vinovăție se strecoară si pune – pe nesimțite – stăpânire pe comportamentul nostru. E ca si cum am sta cu un pește mort prin preajmă: mirosul devine din ce in ce mai supărător. Si hai sa zicem ca noi am putea sa rezistăm (o vreme – Sic!) dar dacă vine cineva prin preajmă, se prinde imediat ca ceva e in neregulă cu noi sau in jurul nostru. Si ce credeți că o sa facă? Dacă-i pasă de noi, ne spune ce vede sau ce simte; iar dacă nu-i pasă de noi, pleacă! Persoana respectivă nici nu banuieste măcar ca in ambele variante riscă sa se trezească așa, nitam-nisam, cu un pește împuțit în cap! Si dacă-l va primi între ochi, oare cum va reacționa? Va zice: „Ah! Multumesc pentru cadou, ce drăguț din partea ta!”? Sau îl va ridica frumușel si ni-l va lipi pe frunte? Si uite așa (auto)potențăm o stare care urca la un alt nivel, si mai greu de combătut!
***
Este o soluție: sa acceptăm neplăcerea sau vinovăția, sa acceptăm durerea, insatisfacția sau tristețea, in toate manifestările si dimensiunile lor. In acest proces ar fi mai potrivit sa fim singuri (pentru a nu contamina/influenta/răni si pe alții) iar durata lui e de dorit sa fie scurta – știu eu, câteva minute profunde, nu mai mult, pentru ca daca ne ia mai mult timp, înseamnă depresie si pentru asta e nevoie de altă abordare. După care, vom ieși de acolo aproape de la sine, fără efort, negreșit! Garantez! Pentru că (așa cum am auzit odată la un profesor de neurostiințe): „Tot ce facem in viață este guvernat de creier pentru a micșora pericolul si pentru a maximiza beneficiile”. Exact asta se va întâmpla: staţionînd noi in „zeama” noastră de contemplare, de acceptare (poate chiar auto-compătimitoare), mintea va detecta „PERICOL” si va începe ea însăși, singură, demersul de ieșire de acolo.
NB. Din ce am mai citit*, se pare ca mulți practicanți spirituali fac primii pași pe drumul respectiv chiar in acest fel: devin conștient-nemulțumiți de inadaptarea lor si acceptă această stare de lucruri. Cei mai avansați trec la pasul următor: renunțarea.
*Am fost inspirat in scrierea acestui articol de lecturi din cărțile lui David R. Hawkins