Intre Procust si Calif

In frumoasa Elada, pe la o vreme, traia un talhar pe nume Procust. Salasul lui era nu departe de o raspantie de drumuri, batute ades de negutatori de toate neamurile. Pe cand se insera, Procust iesea la drum si imbia calatorul sa se adaposteasca peste noapte in locuinta lui. Il primea cu darnicie, ospatandu-l cu bucatele zilei, special pregatite si cu un vin ametitor. Oaspetele, ghiftuit si aburit de alcool dadea sa-si intinda oasele pe vre-un pat. Amabil, Procust il conducea – dupa o scurta socoteala din ochi – catre camerele de noapte unde avea doua paturi din arama: unul mare si unul mai mic. Daca oaspetele era vlajgan, il conducea la patul cel scurt; daca oaspetele era mai pirpiriu il ademenea catre patul mai generos. Si uite-asa, chiar inainte ca musafirul sa inceapa sa traga la aghioase, Procust se punea pe treaba. Il lega binisor si apoi ii facea felul in chinuri groaznice: pe cel scund il lungea cu niste franghii de cele patru membre pana-l sfasia in bucati, iar celui mai inalt ii taia ori din cap, ori din picioare pina cand, bietul, isi dadea duhul. Procust nu dorea altceva decat ca omul care-i calcase pragul sa se potriveasca pe dimensiunile patului. Agoniseala nefericitului era bonus pentru banditul nostru. (Mitul spune despre Tezeu, ca, afland de grozavie, il viziteaza pe Procust, se preface ca mananca si bea bine si cand talharul, inselat de aparente, purcede la marsavia bine-cunoscuta, eroul il insfaca si-l ucide in acelasi mod in care si el trimisese peste Styx o multime de nevinovati.)

In viata de zi cu zi nu suntem tentati sa procedam si noi la fel? Nu tot asa trunchiem si noi gandurile, opiniile, visurile sau actiunile celor din preajma noastra pentru a se potrivi cu filtrele sau tiparele noastre interne? Sau, din contra, nu tot asa „intindem” si noi de semenii nostri, uneori involuntar, alteori cu buna stiinta pana cand ii „aliniem la standardele noastre”? Adevarul – asa cum il vedem noi – nu pare sa fie acelasi cu „adevarul” celorlalti – culmea, chiar si daca toti spunem ca vedem lucrurile in acelasi fel! Nenorocirea este ca in anumite situatii nici nu concepem altfel si, pe nesimtite, pornind de la o mica ajustare sfarsim grandios cu o adevarata mutilare! Nu cumva de la acest gen de atitudine pornesc aproape toate esecurile din relatiile noastre? Nu cumva de la aceasta atitudine de „tip Procust” pleaca toate dezastrele interrelationale – de la „Tu nu ma mai iubesti! Ce s-a intamplat cu tine?” sau „Seful meu nu stie nimic, e un idiot, data viitoare o sa i-o spun in fata!” pana la copilarescul revoltat „Toti sunteti niste prosti, eu stiu mai bine!”? Ce anume (sau cine anume) din noi ne predispune sau chiar ne indeamna la astfel de atitudini? Ego-ul, frica? Avem sau ne cream asteptari, iar cand acestea nu se indeplinesc, ne doare – „nu e drept!”. Nedreptatea ne indeamna la conturarea si implementarea unor auto-obligatii, auto-obligatiile conduc la ingradirea libertatii, aceasta exacerbeaza ego-ul si diversifica fricile si astfel un cerc vicios se inchide transformandu-ne in satelitii propriilor noastre nefericiri.

*

Cateva mii de ani mai tarziu, din inima Arabiei, din Bagdad, ocarmuia peste toate semintiile arabe si intreg imperiul islamic un calif luminat. Faima intelepciunii sale cuprinsese intrega lume cunoscuta la acea vreme. Organizat impecabil, imperiul ajunsese la apogeu. Intr-o zi, dorind sa-si extinda orizontul experientelor si la domeniul justitiei, califul hotari sa tina locul Inaltului judecator. Se puse in locul de unde acesta impartea dreptatea si deschise primul proces al zilei dand cuvantul reclamantului. Cu sumedenie de detalii, foarte convingator, acesta isi expuse teoria. Hm! – zise in gand califul – e clar ca buna ziua. Apoi, cu voce tare: „Acest om are dreptate”! Audienta exulta : „Cata perspicacitate, cata intuitie!” De alaturi, Inaltul judecator se intinde catre urechea califului si-i sopteste smerit: „Luminate, sa-l ascultati si pe celalalt…”. „Vorbeste, inculpat!” – zise califul cu voce impunatoare. Impricinatul, cam pierit, gasi totusi putere sa-si porneasca pledoaria si fu chiar aplaudat la capat. Dupa o scurta reflexie, califul decise: „Acest om are dreptate!”. Audienta amuteste! In linistea creata se aude soapta Inaltului judecator: „Luminate, nu se poate sa aiba amandoi dreptate!”. Prompt si intelept califul decreta: „Si tu ai dreptate”!

**

Tot ceea ce ne inconjoara este de fapt perceptia individuala a fiecaruia dintre noi. Daca ramanem in plan stiintific sau al justitiei sociale, putem gasi numitori comuni acestor perceptii de o varietate incredibila, numitori comuni care ne ajuta sa stabilim modele, reguli, norme si legi. Daca transcendem in plan spiritual, delimitarile intre just si injust, chiar intre bine si rau nu mai sunt asa de clare si o atitudine toleranta pare sa fie mai recomandabila.

***

Natural, suntem prinsi intre Procust si Califul din Bagdad. Atitudinea tip Procust este starea noastra curenta, a majoritatii, a tuturor celor prinsi in „vartejul” social. Atitudinea tip Califul din Bagdad iese din tiparele „normalitatii” si ne atrage catre transcendenta. Daca dorim schimbarea de la un gen de abordare la altul, coaching-ul poate fi o solutie. Cum ar fi daca am evada din paradigma „bine – rau”? Daca am considera ca orice „altceva” decat perspectiva noastra individuala nu este nici mai bine, nici mai rau ci este, de fapt, doar „altfel”?