(Motto: „Corporatisti” din toata Romania, opriti-va!)
Dimineata de iarna…
Aveam in fata un mic platou in care pregatisem si acum asteptau imprastiate alandala bucati de mar, banana si nuci. Mi se pareau foarte frumoase, incadrate in chenarul albastriu, incat, asezandu-ma la masa, m-am oprit sa le contemplu. Prin nu stiu ce joc al geometriei, o raza de soare, mai mult ca o lama, patrunsese prin fereastra pana in farfurie – aproape numai pe ea – ca si cum ar fi dorit sa-mi atraga atentia: „Uita-te aici, e ceva frumos!”. Si atunci am simtit nevoia sa multumesc pentru darul ce mi se oferea.
Bine dar… cui?
Platoului? Pai cati oameni or fi trudit ca sa extraga caolinul pe care apoi altii l-au prelucrat dupa niste retete speciale (uneori pastrate secrete din generatie in generatie), pe care altii l-au pus in forma, altii l-au decorat (probabil dupa un model al unui artist cu suflet), dupa care altii l-au asezat intr-un cuptor special costruit de altii dupa tehnologii numai de ei stiute, ca in final sa ajunga, trecand prin cine stie cate maini, pe masa din bucatarie?
Marului? Pai prin cate avataruri a trecut el de la stadiul de floare intr-un pom pana la fructul rosu-galben, dulce si parfumat, taiat in bucati asimetrice, din fata mea? Ce alchimie minunata a facut asta posibil? Ce contributie o fi avut soarele in livada respectiva? Dar ploaia? Ar fi crescut merele atat de mari si zemoase? Dar horticultorul? Dar vanzatorul de langa taraba ce abia tinea muntele de mere din care am cumparat si eu cateva?
Nucilor? Pai numai cine n-a vazut niciodata cum se „bat” nucii nu apreciaza mica minune cu forma de creier. Truda oamenilor care se razboiesc – folosind niste prajini uriase – cu falnicul copac pentru a-l deposeda la timp de averea sa, nu poate fi compensata decat de savoarea crocanta ce ne picteaza mainile si gura in culori iodate. Sau poate trebuie sa-i multumesc vantului care, in miez de toamna, prin rafale mestesugite a depus pe pamant fructele care la impact se dezghiocau oferind culegatorului miezul inca blindat in carapace lemnoasa?
Bananelor? Pai cine poate sa-mi spuna prin ce peripetii au trecut de la ciorchinele din pamatuful palmierului itit dupa razele soarelui in uriasa plantatie? Fara culegatorii care sa le adune inainte de coacere, fara efortul de transport (imaginati-va cata inventivitate si inteligenta, cata munca este inmagazinata in fiecare camion sau in fiecare nava care le duce peste oceane – lor cine le multumeste?) m-as mai bucura eu de vitaminele lor?
Si in fond pentru ce? Pentru ce am avut eu nevoie de platoul asta si de continutul lui? Ca sa-mi hranesc corpul (caruia, evident ca-i multumesc) care imi sustine gandirea sa cuprinda toate acestea si fara de care n-as putea sa vi le impartasesc prin intermediul acestui canal virtual (care-o mai fi si asta dar nestiinta nu ma impiedica sa-i multumesc lui si tuturor celor care l-au conceput si-l tin in functiune si-l perfectioneaza) si asa mai departe…
Si oamenii astia de stiinta inca se mai straduiesc la CERN sa demonstreze ca toti si totul suntem una…
(PS. „Corporatisti” din toata Romania, porniti-va!)