Era o dupa-amiaza normala de inceput de primavara. In oras, din loc in loc, pomi goi si zgribuliti cerseau soarelui putina caldura…
Obosit si cu gandurile aiurea, coborasem la metrou straduindu-ma sa ma concentrez la traseul pe care-l aveam de parcurs. Doua variante, ambele cu schimbare, mi se aratau nehotarat. Indreptandu-ma spre linia de taxare, decid…
Pe peron, lume putina. Vine trenul. Ma urc absent. Imi gasesc un colt in care pot sa ma sprijin de pereti. Privirea imi cade pe brelocul in forma de elefantel cacacios pe care de abia il atarnasem de inchizatoarea fermoarului de la haina. Cobor in statia de unde urma sa schimb trenul. Mai mult am simtit decat am auzit ca legatura mea sosise deja. Alerg manat de nerabdare si ma strecor in ultima clipa printre usile care se inchideau. Nici n-am bagat de seama cand, in alergare, elefantelul s-a desprins si a cazut pe jos…
In clipa in care a atins pardoseala – o pardoseala minunata, de un rosu ca sangele inchegat, cu pete albe si galbui care erau de fapt ramasitele a milioane de vietati care s-au bucurat candva de viata, acum captive in matricea sangerie – deci in clipa in care a atins pardoseala, s-a transformat intr-un elefantel in carne si oase. Nu avea mai mult de un metru inaltime. Pielea lui era de un alb-cenusiu lucios, asemanator sidefului. Pe cap, in portiunea dintre ochi si pana la baza urechilor avea prinsa un fel de diadema stralucitoare, ca o plasa, in nodurile careia sclipeau pietre pretioase, iar pe spinare – o mantie albastra. Incepu sa se plimbe la intamplare. Privea bland si intrebator, radiind un fel de lumina mata. Tot aerul din statie se improspata, parcurs de o vibratie calma. Nicicand o statie de metrou nu se primenise intr-un asa fel! Putinii oameni de fata nu s-au speriat. S-au apropiat de el si l-au mangaiat. El s-a bucurat si mai tare si mergea tacticos de la unul la altul, parca invitandu-i sa faca cunostinta.
– Eu sunt elefantelul cacacios. Tu, cine esti? Si intindea vesel trompa, fornaind usurel…
La un moment dat, a vazut treptele si s-a indreptat catre ele. Le-a urcat cu salturi mici, a sarit gratios peste linia de taxare, a continuat catre iesire si in momentul in care a intrat in lumina soarelui ce se vedea prin gura metroului, puffff! – a disparut! In urma lui a ramas o vibratie de liniste…
Toate astea le-am aflat citind intr-un tabloid, in ziua urmatoare, un articol intitulat „O uluitoare si nemaintalnita intamplare la statia de metrou”… Eu n-am fost acolo… Eram prea grabit sa prind viitorul…
***
N.B. Aceasta povestire mi-a fost inspirata de un exercitiu din cadrul cursului pentru Formator de la Brainevo. Multumesc Mugur, multumesc Sorin!