Din ciclul: „Ce știe prostul ce e ciocolata… mănâncă poleiala şi aruncă bucata!” – zicere anonimă
Am uitat să vă povestesc (probabil tot căldura e de vina)…
Aflasem în ziua respectivă că urma o eclipsă de lună. Interesat, pe la orele nouă „trecute – fix” mă înființez împreună cu toata familia într-o întretăiere de străzi de unde aveam vizibilitate perfectă. Începuse să se vadă. Eram toți holbați la lună şi unii dintre noi (mai precis, eu) ne concentram să nu pierdem nici-un detaliu. Așa de absorbiți eram că abia peste o vreme am observat câinele care se uita şi el crăcănat la „arătare” (jur că nu-i arătasem nimic cu degetul – pur şi simplu privea şi el la lună). Atrași de atenția şi atitudinea noastră, unii dintre cei care treceau pe acolo rămâneau şi ei să contemple. În câteva minute se strânsese un grup mărișor care vibra ca un stup – erau multe comentarii, dar toate cu glas șoptit.
La un moment dat, se apropie două femei şi un bărbat cu un copil pe umeri. Din marginea grupului nostru, un băiețel de vreo opt-nouă ani aruncă o momeală:
– Noi ne uităm la eclipsă. Voi de ce nu vă opriți să vă uitați?
– Ce eclipsă, puișor? – zice femeia mai în vârstă dintre cele două.
– Cum, dumneavoastră nu știți că acum este eclipsă de lună?
– Ah, nu e eclipsă, puișor – continuă doctă femeia, de la înălțimea ei de adult atoateștiutor – e doar lună plină. Abia peste câteva zile vor începe să „mănânce vârcolacii din ea”, o să vezi.
– Ba nu! Este eclipsă de lună! – ripostează neclintit puștiul. Adică Pământul se interpune între Soare şi Lună. Eclipsa este parțială şi are magnitudinea la apogeu de aproape 25 la sută şi se va vedea peste câteva minute – la ora 21 şi 20.
Nu pot să descriu în cuvinte tăcerea care s-a lăsat… Parcă nici mașinile nu mai circulau pe acolo…
– Măi să fie! Ce multe știi tu, micuţule? – nu se lasă „marea” femeie. Apoi, sperînd să-şi recâștige prestigiul, încearcă să-l încurce:
– Da’ o eclipsă de soare ai văzut?
– Da, acum doi ani, în martie. Şi tot parțială a fost!
(Interesant a fost că nu s-a gândit nimeni să verifice spusele piciului. Cu toții am fost convinși că așa era… şi abia ne abțineam să nu râdem în hohote.)
Cu onoarea turtită definitiv, femeia închide ostilitățile şi concluzionează:
– Hai dragă, să mergem acasă, că dacă e să fie vre-o eclipsă, o s-o dea la televizor, la Știri, şi ne lămurim noi…
Mi-a venit atunci în minte o înțelepciune populară spusă de cineva: părinții îi învață pe copii să vorbească iar copiii ii învață pe părinți să tacă. Trăisem încă o dovadă că înțelepciunile astea populare nu prea se potrivesc în lumea reală…
***
De câte ori facem şi noi la fel? De câte ori refuzăm să vedem ceea ce e chiar în fața ochilor doar pentru că ego-ului nostru i s-ar știrbi autoritatea?