Urma sa ma intalnesc cu cineva in centru, la ora sapte seara…
Vremea era calda si masinile se tarau pe bulevard in ritm de melc. Mi-am programat traseul asa incat sa evit aglomeratia dar in final am hotarat ca am timp destul sa ajung si cu transportul in comun. (Hotarare discutabila pentru ca si cu masina si cu autobuzul trebuia sa trec prin aproape aceeasi “balamuceala”, doar ca aveam avantajul ca nu mai umblam dupa loc de parcare). Zis si facut: plec plin de elan spre statia de autobuz. De pe o straduta perpendiculara, la vreo 30 metri, zaresc autobuzul potrivit! Imi zic: „Ia sa alerg eu putin, fac si miscare…” Alerg viguros pana in lungul autobuzului oprit in statie, il prind in dreptul ultimei usi si cand sa ma sui… zblaf! – soferul imi inchide usile in nas! Mormai, dintr-o data plin de naduf si iritare: „Ia uita-te domnule, ce nesimtit! M-a vazut c-am alergat! Asa ceva… incredibil… mama lui de sofer!”
La nici 20 metri de statie este un semafor, la care se pune rosu! Exact cum aproape vedeam eu de furie si neputinta, realizand ca o sa intarzii la intalnire. Fac cativa pasi sa-l prind si sa-i zic vreo doua conducatorului dar in ultima clipa imi zic: „Sunt prea iritat, da-l in ma-sa de sofer, oricum nu cred ca el o sa se schimbe cu ceva… si nici nu cred ca ma va lasa sa urc daca el n-a vrut sa ma ia nici cand era in statie.”
Ma intorc. La nici doua minute vine un alt autobuz – m-am si mirat cum de nu-l vazusem din capul locului. Intrigat, comentez in gand: „Ia uite ce era sa fac! L-am bestelit pe bietul sofer degeaba – ca el vazuse ca era alt autobuz in spate si n-avea rost sa piarda vremea cu mine – pentru ca puteam sa-l iau pe asta din urma fara probleme.”
Ma uit mai atent: autobuzul avea alt numar si habar n-aveam de traseul pe care mergea. „Eh! Pana la prima n-are cum sa se abata si de acolo merg pe jos – n-o sa intarzii prea mult.” Ma urc si validez cardul. Plecam intr-un tarziu, la fix sa prindem un blocaj de zile mari! De-abia ne miscam – vedeam oameni pe trotuar care ne depaseau… In sfarsit, ajungem la prima si dau sa cobor, gata s-o iau la picior ca sa micsorez intarzierea. In ultima clipa intreb pe o cucoana intre doua varste, care mi s-a parut mai cunoscatoare:
– Puteti sa-mi spuneti daca autobuzul asta face la dreapta la prima intersectie (pe traseul celui din fata) sau merge drept inainte?
– Ah, nu! Face la dreapta!
Zic „Multumesc!” si apoi in gand: „Ia uite, noroc chior pe mine! Cum mi-a venit mie sa intreb si sa aflu ca merge pe drumul cel bun pentru mine! Si parca nici nu mai e atat de aglomerat. Sa vezi ca ajung putin dupa sapte.” Ma relaxez. Ajungem – cu greu – la prima intersectie si vad cu stupoare ca nu face la dreapta ci merge inainte, pe traseu necunoscut. Sar din scaunul in care tocmai ma asezasem, realizez ca totul este iremediabil pierdut si ma pun moale, la loc. Ca si cum as fi putut sa mai fac ceva ii zic doamnei cu pricina:
– Ziceati ca face la dreapta!
– Ah, imi pare rau, am gresit!
Resemnat, ma uitam cum ne miscam in ritm de broasca testoasa catre urmatoarea statie, care pentru mine era, oricum, fara importanta…
La un moment dat, imi ridic privirea din podeaua unde o pironisem si vad pe geam, la nici 50 de metri, locul de intalnire. Sar si-l apelez pe sofer prin geamul despartitor:
– Va rog, puteti sa-mi deschideti usa sa cobor, ca si asa abia mergem? Pana la statia urmatoare, in ritmul asta, mai facem vreo zece minute.
– Domnule, n-am voie sa deschid intre statii da’ ai si dumneata dreptate, in ritmul asta ajungi inaintea mea la statia urmatoare.
Si-mi deschide usa! Coborand, nu-mi venea sa cred: asa potriveala!
Am ajuns la intalnire la sapte fara cinci…!
***
Tot asa si in coaching (la fel ca de multe ori in viata) suntem „ghidati” de relatia in sine, fara sa luam seama, catre chiar obiectivele pe care noi ni le-am propus. Totul curge ca intr-un scenariu extraordinar de bine construit, fara abatere. Singurul obstacol, de fiecare data, suntem – culmea! – noi insine!