Întâmplare reală, trăită zilele astea şi povestită de un bun amic…
Pleacă omul la cumpărături de Paști, în piață. Era trecut bine de 11 dar avea timp până la ora 1… Trece pe la bancă şi scoate de la bancomat o sumă care să-i țină pe vreo două săptămâni. În piață, lume așa-şi-așa. Ajunge în dreptul unei pescării, intră şi i se face poftă de niște scrumbii de Dunăre adevărate.
– Puneți-mi trei bucăți.
– 30 lei face – zice vânzătoarea după ce i le-a cântărit.
Omul scoate portofelul din buzunarul pantalonilor, dă o hârtie de 50 lei şi apucă restul cu mâna stângă (că în dreapta avea deja peștele, o geantă mică şi portofelul). Cu ambele palme ocupate, iese (presat de timp şi de cele două persoane care așteptau afară din magazin) şi se oprește la o tarabă goală, chiar lângă ieșire, ca să se organizeze. După ce se aranjează, pleacă mai departe în piață. Câteva meandre şi se decide în dreptul unui galantar cu lămâi frumoase (pentru scrumbii…). Vânzătoarea „îl citește” şi-l ia direct:
– Câte să vă pun?
– Dați-mi cinci.
Până să cântărească femeia, omul vrea să scoată portofelul… Apucă-l de unde nu-i…
Simte că-l ia cu călduri, mai-mai să leșine… Buletinul, cardul de la bancă, carnetul de conducere, carnetul de sănătate, banii abia scoși, toate i se perindau prin fața ochilor şi se destrămau ca fumul în vânt…
Bâiguie pierdut:
– Doamnă, mi-au furat portofelul…
– Cine domnule (?!?!) – zice femeia – Adică vreau să spun că n-am văzut pe nimeni în jurul dumneavoastră de când sunteți aici… N-avea cine…
– Aoleu, ce mă fac acuma?
Ceilalți vânzători din jur încep şi ei:
– N-avea cine, domnule, ia vedeți, căutați-vă bine… sau poate l-ați lăsat acasă…
Deja incoerent, omul se agață de idee:
– Se poate… ba nu, că am cumpărat pește…
Ca prin farmec, apar doi polițiști tineri.
Cu greu, amicul explică de ce nu poate plăti lămâile… Şi că în portofel avea şi declarația pe propria răspundere… şi că știe că în curând se face ora 1…
– Liniștiți-vă domnule, că nu suntem chiar așa. Pe unde ați fost înainte?
– La pescărie… şi apoi m-am oprit aici…
– Haideți cu noi la pescărie.
Nu era coadă… intră toți trei. Vânzătoarea îl vede, îl recunoaște şi-i zâmbește:
– De ce v-ați întors?
– Păi, să vedeți… că mi s-a furat portofelul după ce am luat scrumbiile de la dumneavoastră…
– Nu vi s-a furat, domnule, uite-l! Şi-i înmânează o pungă în care era portofelul… – Puțin după ce ați plecat, a intrat o țigancă (o știu, că mai vine pe aici şi-o mai ajutăm cu ce putem) şi ne-a dat portofelul ăsta pe care l-a găsit pe taraba de lângă ușă… Ia vedeți, lipsește ceva?
Omul să leșine a doua oară… Nu lipsea nimic…
S-a întors la femeia cu lămâile, a plătit şi a povestit ce pățise. Auzind, vânzătorii din jur au început să aplaude şi să strige în cor: „Bravo! Felicitări!”
Ajuns acasă, omul şi-a pus un pahar cu vin, l-a închinat în sănătatea sa şi a tuturor şi l-a băut aproape pe nerăsuflate. Şi-a pus în gând ca după pandemie s-o caute pe femeie pentru a o răsplăti.
Se gândea: slavă Cerului că mai există astfel de oameni… Înseamnă că nu e totul pierdut…
***
Nu avem încotro: suntem nevoiți să recunoaștem că atunci când este vorba strict de planul social al existenței umane, totul se reduce la educație. Şi cum educația formală este sistemic deficitară, așteptările noastre se limitează la „cei șapte ani de-acasă”. Se vede treaba că, uneori, din punct de vedere moral, e suficient…
Paște Fericit!